Într-o epocă în care literatura scrisă de femei era adesea marginalizată, Louisa May Alcott a reușit să creeze un roman atemporal, în care vocea și trăirile feminine sunt autentice, pline de forță și delicatețe, în același timp. Micuțele doamne nu este doar povestea unei familii modeste din America secolului al XIX-lea, ci și un manifest despre feminitate, ambiție și iubire.
Ce face acest roman să rămână relevant peste generații? Poate felul în care te poți regăsi, măcar puțin, în Jo cea rebelă, în Meg cea rațională, în Beth cea blândă sau în Amy cea visătoare. Poate pentru că e un roman scris dintr-un voce sinceră: aceea a feminității care se conturează și a învățării de a exista între limitele vremii și libertatea visului.
Martie 2025
Sunt cărți care se deschid cu zgomotul unui clopoțel imaginar și parcă tot ce urmează devine o poveste spusă de o voce familiară. „Micuțele doamne” de Louisa May Alcott a fost, pentru mine, o astfel de carte. M-a întâmpinat cu fire de lumină, cu pagini care mi-au amintit de mine în atâtea feluri, încât am început să le citesc nu ca pe un roman, ci ca pe o oglindă în patru colțuri de suflet. Pentru a doua oară.
Cartea se citește ușor nu doar pentru expresiile savuroase care te fac să râzi cu gura până la urechi, ci și pentru că evită descrierile excesive și exprimările pompoase. Și totuși, în simplitatea ei, aceasta te conduce spre o introspecție adâncă. Și rămâne cu tine mult timp după ce ai închis-o. Nu pentru că povestea e complicată, dimpotrivă, e firească, simplă, așezată ca într-o fotografie veche de familie. Și în fiecare scenă, în fiecare replică sau gest mic, se ascund întrebări care te privesc direct: despre cine ești, ce prețuiești și ce lași în urmă.
Pe parcursul lecturii romanului, m-am reîntâlnit cu mine însămi în diversele ipostaze ale propriei evoluții. M-a fascinat profunzimea care transpare încă din primele pagini. Tema mulțumirii, prezentă ca un fir roșu de-a lungul întregii cărți, m-a făcut să vreau să citesc până la capăt, să notez și să rețin unele dintre sfaturile oferite de doamna March fetelor sale.
Pe măsură ce înaintam în lectură, mi-am lansat o provocare: să descopăr personajul care o întruchipează pe autoarea romanului. Și, neașteptat, m-am regăsit chiar eu în acel personaj. De fapt, m-am simțit reflectată câte puțin în fiecare dintre cele patru surori March: uneori timidă și delicată ca Beth, alteori ambițioasă și nestatornică precum Amy, visătoare și colerică asemenea lui Jo, ori echilibrată și elegantă ca Meg. Dar, poate cel mai mult, m-am regăsit în spațiul dintre ele – acel loc invizibil unde bunătatea devine lecție, iar mulțumirea se transformă în comoară de familie.
Citind, m-am simțit ca în fața unei oglinzi. Am privit. Am observat îndelung… nisipul. Da, nisipul acela pe lângă care trecem de atâtea ori fără să-l vedem cu adevărat. Prelucrat, el devine oglindă, una care poate reflecta fărâme de mulțumire. Și atunci mi-am pus întrebarea pe care Amy i-o adresează surorii ei: „Ce ți-a dat mama din cufărul cu lucruri de preț?”
Răspunsul se conturează în imaginea doamnei March, un amestec de eleganță, integritate, modestie și iubire. Nu am cuvinte să o pot descrie pe deplin. Tot ce pot spune este că mi-aș dori, la rândul meu, să pot oferi sfaturi pline de înțelepciune, așa cum o face ea. „Bogați sau săraci, vom rămâne împreună și ne vom găsi fericirea unii în ceilalți!” – acesta a fost crezul mamei celor patru micuțe doamne. Nu doar le-a crescut, ci le-a oferit o perlă neagră: mulțumirea.
Când îmi doresc să fac ceva remarcabil, asemenea lui Jo, să fiu mai presus de ceilalți, ca Meg, perfecționistă, ca Beth sau plină de opulență, asemenea lui Amy, cuvintele doamnei March îmi reamintesc cât de prețioasă este, de fapt, mulțumirea. Această moștenire subtilă – mulțumirea și numele – se regăsește în fiecare dintre cele patru fete. Din cufărul cu lucruri prețioase, doamna March le-a oferit nu doar educație și maniere, ci și un nume care poartă sens.
Margaret – „Meg” – este cea mai mare dintre fiicele pastorului. Recunosc că, la început, am îndrăgit personajul datorită numelui său. Totuși, m-a făcut să mă îndoiesc de afecțiunea mea pentru ea invidia de care dădea dovadă atunci când altcineva atrăgea atenția prin îmbrăcăminte sau posesiuni. Numele ei înseamnă „perlă” în latină și „nisip” în greacă – o dublă semnificație care reflectă, poate, complexitatea personajului. La fel ca în viață, frumusețea și fragilitatea merg adesea împreună.
Ce legătură are nisipul cu perlele în toată această poveste? Ambele vorbesc despre cine suntem și despre ceea ce putem deveni. Pe parcursul romanului, cele patru surori vor culege zilnic ,,boabe de nisip”. Puțin câte puțin, vor aduna motive de recunoștință, care puse la un loc și prelucrate, se pot transforma într-o oglindă. Privindu-se prin oglinda recunoștinței vor descoperi că, de fapt, sunt niște perle la care nu toată lumea are acces.
Meg a eșuat încercând, la îndemnul unor așa-zise prietene, să devină cineva ce nu fusese menită să fie. Laurie, băiatul pe care îl simpatiza, i-a confirmat acest lucru. Cu regret, a oftat și a recunoscut că „și-ar fi dorit să fi avut suficientă minte să poarte hainele sale, astfel nu ar fi dezgustat atât de mulți oameni, nu s-ar fi simțit atât de incomodă și nu i-ar fi fost rușine cu sine însăși.” Citind această secvență, am reflectat la momentele în care părerile celor din jur m-au îmbrăcat simbolic „în haine” care nu mi se potriveau – ori „prea strâmte”, ori „prea largi”. Practic, niște păreri lipsite de formă și fond.
Dacă ar trăi astăzi, Margaret ar fi, poate, reprezentanta tinerelor care caută un echilibru între carieră și viața de familie, dar care știu să aducă eleganța în fiecare gest dedicat căminului. Dacă aș fi eu Margaret, aș prețui însemnătatea propriului nume. Ce demn este să te numești „mărgăritar”, o margaretă care nu are nevoie de parfum, bijuterii sau culori stridente pentru a străluci printre celelalte flori. Mi se întrezărește o întrebare: Oare mi s-a întâmplat vreodată să mă îmbrac (simbolic) cu ceva ce nu vorbește despre mine și propriile-mi convingeri?
Jo, pe scena vieții, defila cu prestanță. Dar și-a rătăcit o filă din manuscrisul mult îndrăgit la care a trudit nopți întregi. Oh, nu, ce tragedie! Ar fi preferat să își piardă pantofii, nu și manuscrisul! ,,Îi plac cuvintele puternice, care înseamnă ceva”. Iar pentru ele ar escalada munții! Josephine, spiritul rebel și creativ sau fata independentă și pasionată de carieră, m-a cucerit încă de la început prin felul ei sincer, curajos și liber de a spune lucrurilor pe nume, ca și când ar cita dintr-o carte. Numele ei o descrie din plin. ,,Yahve crește” însemnând că ea, Josephine, se micșorează, ca Slava Sa să se vadă. Însemnătatea acestui nume m-a dus cu gândul la Joseph (Iosif), personajul biblic, care a fost vândut și târât într-o groapă de către frații săi. Lui nu i-au distrus manuscrisul, însă părea că i-au ruinat visul.
Întorcându-mă la micuța Jo, care se lupta cu temperamentul ei coleric și cu neiertarea surorii sale Amy, am realizez cât de mult a crescut în ochii mei. M-am regăsit în furia provocată de pierderea manuscrisului. Era cel mai prețios lucru pentru ea, pentru că era al ei. Cu toată dreptatea în mână și cu resentimentele adunate în inimă, a găsit puterea să o salveze pe Amy de la înec. A scos-o pe Amy de sub apă datorită ,,lăcustei în frac”, cum l-a descris la început pe Laurie. Acest moment mi-a revelat un adevăr: tot ceea ce este bun în noi vine de sus. O mână întinsă, o vorbă aleasă, totul rostește despre bunătatea care ne-a fost dăruită fără să ne aparțină. Orbită de propriile ambiții, trec adeseori pe lângă adevăratele nevoi, care mă cresc.
Beth, timida sensibilă, avea o înclinație aparte înspre muzică și ajutorarea celor din jur. Bunătatea ei era contagioasă. Dedicată voluntariatului, fata empatică ocolea adeseori oglinda, iar când o folosea, dorea să remarce zâmbetele de pe chipurile celor care o înconjurau, nu pe al ei. Elisabeth pare că întruchipează perfecțiunea după cum îi șoptește adeseori la ureche și numele.
Acest personaj m-a determinat să mă întreb dacă în zilele noastre, bunătatea și iubirea venite dintr-o inimă sinceră sunt voluntare sau nu? Oare mai sunt oferite fără să aștepte ceva în schimb? Adeseori se pot regăsi pe chipul unei asistente sau al unui terapeut care, în timpul liber, dăruiesc ultimele resurse de energie pentru a contribui la reabilitarea unui copil. Mereu, cu brațele deschise pentru a mă oferi, îmi dau seama că uit de ceea ce îmi lipsește. Acest moment este oportun pentru a-mi reaminti că perlele și strălucirea lor perfectă nu au fost niciodată ideea sau creația mea, ci a lui Dumnezeu. Bunătatea din mine este perla oferită de El!
Amy, visătoarea ambițioasă, era iubită, după cum numele îi spune. Mă frământă o întrebare: oare pentru ce era apreciată? Pentru rochii și fundițe? Oare sub mătase se ascundea o inimă candidă? Cochetă și capricioasă, în momente de nemulțumire, visa la o viață plină de artă, lux și frumusețe. Într-un fel, Amy îmi amintește de Otilia Mărculescu, a lui George Călinescu. Asemeni Otiliei, are ,,un temperament nefericit: se plictisește repede, suferă când este contrariată.” Dacă ar trăi în zilele noastre, Amy March, probabil ar fi un designer vestimentar cunoscut, o tânără artistă sau o antreprenoare de succes. Doar cultura și luxul ar mulțumi-o. În lipsa lor, nu s-ar mai simți ea însăși. Egoismul ar copleși-o, iar materialismul i-ar invada fiecare colț al inimii. M-am regăsit în dorința ei de a părea ceea ce nu este și nu va fi niciodată. Capcana aceasta este periculoasă… chiar și pentru „șoriceii de bibliotecă”.
Încă mă caut printre paginile cărții, fiind captivată de măiestria cu care sunt rostite întrebările mele nerostite, cum problemele cu care mă confrunt le regăsesc aici, așezate între aceste pagini. Știu că port, la rândul meu, un nume cu însemnătate. Chiar și „cetățile”, oricâtă „grație” ar adăposti, pot fi cucerite de nemulțumire. Nu există remedii miraculoase, nici arme sigure împotriva ei. Există doar bucuria momentului prezent, pe care îl trăiesc așa cum sunt: imperfectă, departe de ceea ce îmi imaginez pentru mine drept ideal, dar, totuși, vie și pregătită să înaintez cu pași mici și siguri, așa cum sunt.
Se încheie povestea „Micuțelor doamne”, se închide cartea pentru a doua oară, se apropie de final și fila de jurnal, dar rămân întrebările: Ce înseamnă să fii mulțumită cu ceea ce ai? Ce fel de oglindă se conturează din boabele de nisip pe care le-am strâns până acum? Și ce rămâne din noi atunci când renunțăm, pe rând, la toate măștile și rolurile?
Există cărți care nu doar că ne spun o poveste, ci ne modelează felul în care privim lumea. Pentru mine, Micuțele doamne a fost mai mult decât o lectură, a fost o fereastră deschisă spre visele și luptele femeilor dintr-o altă epocă, dar și o oglindă a emoțiilor atemporale. Am citit-o cu sufletul strâns, alături de Jo. M-am bucurat pentru reușitele lui Meg. Am simțit fragilitatea lumii prin Beth și am înțeles dorința lui Amy de a fi văzută și apreciată. Poate că acesta este adevăratul farmec al romanului: transformă personaje fictive în prietene care ne inspiră și ne ilustrează ce înseamnă să fii femeie.
